Doream de mult sa va scriu citeva rinduri.
Cind am aflat de voi, la inceput, familia mea
a ras de mine. " legume fericite" li se parea
un nume ridicol, nu putea fi adevarat. Ce era
"Fericit" ? O leguma? Cam asta era conversatia
in bucataria noastra. Apoi au inceput sa observe:
legume frumoase, aduse in pungi de hirtie, cu
stampila continutului si orei recoltarii. Nici asta
nu a convins- marketing, destul de bun, dar
marketing, mi se spunea. Apoi au inceput sa curga salatele- cine
mai cultiva papadie si roinita in ziua de azi?
Iar cind a aparut macrisul, a fost chiar tacere. Infometata,
dar fara critici sau aluzii ironice. Si, de atunci,
nimeni nu mai contesta ca legumele, sau ouale de tara(cu rate
printre ele) nu ar fi fericite. Sau nu ar veni atunci
cind spun ca vin.In familia mea am cel putin trei genii
culinare- fiul nostru care gateste la 20 de ani asa
cum sper sa gateasca orice baiat, sotul meu, care scrie
o carte despre mincarurile din Transilvania si mama mea
care, la 70 de ani, gateste inca cu pasiune si
ingrijorare, asa cum trebuie. Mincarurile pe care
ei le fac sunt dovada vie a talentului lor- urzici, loboda, macris-
capata gust si placere asa cum spunea Democrit
ca trebuie omului sanatos la cap si trup.
Eu sunt doar un mijlocitor intre voi si familia mea talentata-
In fiecare, in oricare, zi a saptaminii in frigiderul nostru
sunt 4-5 feluri de mincare- dar un mijlocitor
fericit la rindul meu pentru ca am putit sa dau
familiei mele si prietenilor mei certitudinea ca
ca acolo, undeva, exista niste oameni care trudesc ca
noi sa putem...Completati voi restul...
Ps. Fiul meu studiaza printre altele Food Management la
o universitate elvetiana; sotul este absolvent de Food
management la Cornell, mama e o transilvana din
cele adevarate, iar eu incerc sa invat bucataria
asiatica, de unde si comenzile de coriandru proaspat.